Cică era odată un sătuc uitat de lume, în care nu se întâmplase până acum nimic neobișnuit.

Într-o căsuță modestă, aflată chiar la marginea sătucului, lângă pădure,…

…trăiau fericiți doi oameni – soț și soție.

Chiar dacă cei doi erau destul de săraci, nu se plângeau de viața lor, însă visau și ei, ca fiecare om, la un trai mai bun.

De pildă, bărbatul ar fi dorit să aibă în gospodărie măcar o vacă cu lapte, câteva pungi pline cu bani, și de ce nu, un ceas de aur.

Femeia și-ar fi dorit și ea o casă mai îngrijită, o pereche de pantofi roșii noi-nouți, iar la gât o salbă de perle.

Însă cei doi trebuiau să se resemneze în cele din urmă că nu vor avea niciodată parte de asemenea lucruri și își vor duce mai departe traiul lipsit de bucurii de până acum.

Când tristețea lua așadar locul visării, ușa casei se deschise, iar în prag apăru o ființă strălucitoare, cum numai în povești puteai întâlni. Cei doi soți se mirară nespus când văzură făptura aceea stând în fața lor.

Aceasta le spuse că este Zâna cea Bună a Pădurii și le-a citit gândurile de mai devreme. Zâna venise aici cu intenția de a-i ajuta pe cei doi.

Zâna locuia într-un palat de cleștar, iar acolo totul era minunat, căci însuși curcubeul trecea și lumina toate încăperile.

Zâna nu voia ca cineva din apropierea ei să fie trist, așa că de cum a aflat de supărarea celor doi soți, a venit grabnic în ajutorul lor. Zâna cea Bună a Pădurii le-a spus celor doi soți că le va îndeplini trei dorințe, nu mai mult. Așadar, cei doi să chibzuiască bine la cele ce vor cere mai apoi. Iar atunci când își vor rosti dorința, aceasta se va împlini pe loc, căci puterea zânei era mare de tot.

Cei doi soți se bucurară nespus când auziră aceste lucruri, dar îndata căzură pe gânduri, căci nu știau ce să-i ceară zânei. Adineaori își doreau fiecare atâtea lucruri, iar acum, când visele lor puteau să se împlinească, nimic nu le mai venea în gând.

Zâna le spuse celor doi soți că se pot gândi în tihnă la cele ce își doresc, nu e nicio grabă să-și rostească gândurile și astfel să se pripească.

Și cum rosti aceste lucruri, zâna dispăru ca prin farmec, iar cei doi soți se mirară nespus de miracolul petrecut sub ochii lor.

Seara era lungă, iar cei doi soți începură să se gândească ce anume puteau să-i ceară zânei.

Timpul trecea pe neobservate, și nimic important nu le venea în minte.

Cei doi se sfătuiră îndelung ce anume vor cere – până la urmă era greu să-ți fie îndeplinite fix trei dorințe. Dacă ar fi avut două, fiecare ar fi cerut câte ceva, și totul s-ar fi terminat cu bine. Însă, la cum stăteau lucrurile, soții se gândeau care dintre ei este mai îndreptățit să rostească a treia dorință. Și, la urma urmei, trei dorințe le păreau extrem de puțin lucru, având în vedere câte nevoi aveau ei.

Mai trecu ceva timp, iar cei doi nu ajunseseră la vreun rezultat. Văzând că lucrurile rămân pe loc, femeia îi spuse bărbatului că mai bine ar mânca ceva, iar apoi, cu stomacul plin, le va veni mai ușor să se gândească la cele ce vor avea de cerut de la Zână.

Într-adevăr, afară venise noaptea, iar singura casă din sat în care mai era lumină era cea a celor doi soți.

Sfatul femeii părea să fie bun; oricum, altceva mai de soi nu-i trecea prin minte bărbatului. Așa că el se apucă de curățat cartofii, în timp ce ea pregăti focul la sobă

Când cartofii fura așezați pe plita sobei, aceștia răspândiră în aer un miros îmbietor, care le ațâța și mai mult foamea celor doi soți.

Curând, cartofii fura gata pregătiți, iar femeia se apucă să așeze masa.

Cei doi începură apoi să guste din cartofi, căci aceștia erau singura lor mâncare.

La un moment dat, femeii îi veni în minte că lângă cartofi ar fi fost buni și niște cârnați, și nu știu cum făcu, de rosti cu voce tare acest lucru.

Cât ai clipi, dorința îi fu îndeplinită, căci din senin apărură pe masă niște cârnați mari și gustoși de mai mare dragul.

Numai că, tot atunci, începu și cearta între cei doi soți, pentru că bărbatul prinse a o ocărî pe nevastă-sa, căci din pricina ei fusese irosită una dintre cele trei dorințe făgăduite de Zâna Pădurii.

Femeia se apăra și ea cum putea, numai că acest lucru îl scotea și mai mult din sărite pe bărbat. La un moment dat, acesta se enerva atât de tare încât rosti cuvintele: 'De ți-aș vedea cârnații ăia lipiți sub nas!'

Nici nu-și isprăvi bine bărbatul cele rostite, că se petrecu întocmai cum spusese el. Cârnații ce până atunci stăteau liniștiți în farfurie, săriră sub nasul femeii și se lipiră așa de bine, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna.

Bărbatul își dăduse seama ce prostie făcuse atunci când rostise ca pe o dorință blestemul adresat nevestei sale. Iar aceasta, săraca de ea, era mâhnită peste măsură de cele întâmplate, căci de acum încolo nici că s-ar mai fi putut arăta în văzul lumii.

Fu rândul femeii să-l certe pe bărbat pentru pripeala lui, iar acesta, știindu-se vinovat, nu mai avu nimic de spus.

Mai trecu ceva timp, iar cei doi se liniștiră. La urma urmei, mai aveau o ultimă dorință, și poate că Zâna cea Bună a Pădurii se va milostivi de ei și va face lucrurile la fel cum au fost înainte.

Cei doi soți se puseră de acord să o cheme pe Zâna Pădurii, iar aceasta să facă în așa fel, încât să îndepărteze pentru totdeauna cârnații aceia aflați sub nasul femeii. Iar de alte dorințe nici nu mai voiau să audă, căci nu avuseseră decât neliniște din pricina lor.

Zis și făcut. Zâna cea Bună a Pădurii se arătă pe dată, și cu bagheta ei fermecată atinse nasul femeii, iar cârnații dispărură de acolo ca și cum n-ar fi fost.

Mare fu bucuria celor doi soți atunci când văzură că lucrurile reveniseră la fel ca înainte.

Și au trăit de atunci încolo și mai fericiți, căci au învățat multe din cele întâmplate.

Și trebuie spus că niciodată de atunci încolo nu le-a mai lipsit ceva din casă, căci prin hărnicie și pricepere, omul își poate îndeplini singur orice dorință.