Principala bogăție a Asiei Centrale era bumbacul. El se cultivă pe aceste pământuri din timpuri imemoriale. Cum a fost începutul? O aflăm din basmul scriitorului uzbec Rahim Farhadi, basm „ecranizat” la studioul „Diafilm”: autoarea desenelor este R. Bilinskaia.

A fost odată un grădinar. Își cunoștea meseria așa de bine și îngrijea plantele cu atâta pricepere, încât i se spunea meșterul Ali.

Mulți îl considerau vrăjitor. Cum intrau în grădina lui, bolnavii se tămăduiau, copiii se opreau din plâns, iar mâhnirea bătrânilor se topea ca zăpada la soare.

Haidar-han cel rău și pizmaș îl ura pe grădinar fiindcă prea îl iubeau toți. Își puse în gând să-l prăpădească și porunci slujitorilor să-l aducă la palat.

„Vreau să-mi crești o plantă frumoasă, de să se minuneze toți, și netemătoare nici de arșiță, nici de ger. Fructele ei să fie mai ușoare ca puful și mai grele ca apa. Și să-i hrănească și să-i îmbrace pe oameni!” îi ceru hanul lui Ali.

Hanul își freca mulțumit mâinile:
„Așa plantă nu s-a mai pomenit pe lume. Grădinarul nu-mi va putea îndeplini porunca, așa că, la toamnă, îi va suna ceasul!”
Mâhnit, Ali se întoarse acasă.

– Ce-i cu tine, feciorașule? îl întrebă măicuța bătrână.
Ali îi povesti întâmplarea cu hanul.
– Nu te pierde cu firea. Înainte de a muri, tatăl tău mi-a încredințat un sac cu semințe și mi-a spus să ți-l dau când ai să fii la ananghie.

Sacul era plin cu grăuncioare cenușii.
– Seamănă-le și îngrijește-le fără să-ți cruți puterile. Stai pe ogor zi și noapte. De grădină voi avea grijă eu, îi spuse mama.

Ali aruncă semințele în pământ.
Străjerii, puși de Haidar-han să-l vegheze, veniră într-o fugă la palat.
– Grădinarul a împrăștiat pe ogor niște pietricele!

Ali muncea zi și noapte. Ba săpa pârâulețe, pentru ca ploile repezi de primăvară să nu spele semănăturile, ba plivea buruienile.

Străjerii se înfățișară din nou la han:
– Prostul de grădinar! Mai întâi a semănat, iar acum smulge totul cu rădăcini cu tot!
Haidar-han căzu pe gânduri…

Toamna, pe crenguțe crescuseră niște gogoșele. Când se deschiseră, câmpul se acoperi de ghemotoace albe, moi și pufoase. Într-o noapte dădu gerul, dar dimineața se deschiseră alte gogoșele.

Ali strânse recolta și o aduse acasă. Mama sa o despărți de semințe, toarse un fir subțire-subțire și țesu o pânză albă de toată gingășia.

Iar Ali zdrobi semințele între două pietre tari și scoase din ele un ulei gălbui, aromat.

După ce termină, luă câteva crenguțe, o oală cu ulei și pânza țesută de mama sa, apoi se duse la palat, unde îl aștepta Haidar-han.

– Aceste crenguțe frumoase nu se tem nici de ger, nici de arșiță, spuse Ali. Fructele lor sunt mai ușoare ca puful, dar încearcă să le arunci în apă: ai să vezi că se duc la fund. Pânza țesută din firele lor o să țină de cald, iar uleiul o să țină de foame!
Haidar-han fu nevoit să-l lase pe Ali să plece în pace.
Întors acasă, meșterul Ali împărți țăranilor semințele care îi rămăseseră. De atunci se seamănă bumbac pe aceste meleaguri.