STUDIOUL CINEMATOGRAFIC ANIMAFILM prezintă: Păcală – Fuga
Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală… ce zărește…
O căldare… Și-n căldare? O-lio!… ce de bogăție!
Sfinte Doamne!… Numai galbeni!… Prețuiau… o-mpărăție!
— Să luăm cu noi comoara și frățește s-o-mpărțim…
Și-au venit cam pe la cină, încărcați de bani, acasă…
Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată
Și se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.
Numai frații n-aveau tihnă… se găteau de lungă cale…
În bănet ei își vârâră mâinile cu lăcomie…
Îndesară prin șerpare cât putut-au îndesa.
— Trage ușa după tine! strigară frații, când să iasă.
Și s-au dus… p-aici încolo… Bun rămas, ogradă, casă!…
Dar pe drum când se uitară la Păcală… ce să vadă?
Steteră și se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă!
El scosese ușa casei, din țâțâni, cât e de mare;
Și venea cu ea târând-o după sine pe cărare.
— Ce-ai făcut? De glumă-ți arde? Nu ești zdravăn, măi creștine? — Păi… v-ascult! Nu voi mi-ați zis-o: trage ușa după tine?
— Noi! S-o-nchizi ți-am zis, la naiba! N-am zis s-o târăști pe drum!
— Ce?… se oțărî Păcală… Vreți s-o lepăd?… Iaca ba!…
Las’… că-n cale… cine știe ce-ajutor ne poate da!…
Și s-au dus, s-au dus într-una, pe cărări nemaiumblate
— Dânșii cu mâhnirea-n suflet, iară el… cu ușa-n spate.
— Ne ajunge, mi se pare, câtă fuguliț-am tras.
Să rămânem, zise unul, până mâne-aci de mas.
— Jos, aci… grăi Păcală, sub stejar?… Aș!… cum îți vine?…
S-ar putea să dea, la noapte, peste noi… te-nchină cine!
Eu mai bine sus aș crede, în copac, să ne suim;
Acolo, pe câte-o cracă, mai tihniți o să dormim.
— Bine zici. Și se urcară, cât ai bate din amnar…
Iar Păcală?… Nu se urcă numai dânsul în stejar;
Ia cu sine sus și ușa ce-n spinare-o adusese…
Dar abia ajung flăcăii sus, abia se cuibăresc,
Numai ce aud un foșnet… Și… deodată… ce zăresc?…
Oameni mulți, vreo doisprezece! toți cu saci rotunji pe spate
Și la brâu cu lungi cuțite, cu pistoale-ncovoiate;
Din desiș, pe-o cărăruie-naintau cu pașii grei
Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adăpostea pe ei.
Iar când au ajuns acolo, aruncară sacii jos,
Și pe iarbă se trântiră, sub copacul rămuros…
Frații din copac, văzându-i: „Am pățit-o” se gândeau.
Cei mari — mai ales — de frică: nici să sufle nu-ndrăzneau.
Dar pe când ei stau, ca lemnul, fără grai și nemișcați:
Numai ce-l aud de-alături pe Păcală: — Valeu, frați!…
Ușa naibii… vrea să-mi scape! — Taci, măi! îi șoptesc cei doi. Ține-o!… Nu cumva să cadă, că s-a mântuit cu noi!…
Aș! Pân’să-i șoptească: „ține-o”, dura! ușa i-a scăpat…
Și de sus, din cracă-n cracă, până jos a lunecat.
Auzind ciudatul vuiet: — O-lio! hoții-ncremenesc…
Ce-o fi asta?… Și deodată, țâști!… la fugă mi-o tulesc.
Lasă jos acolo toată bogăția ce-au adus.
Când văzură-așa flăcăii, își făcură cruce sus:
— Ei! acum s-o ștergem, iute, până nu vin hoții iar!…
— Apoi într-o clipă — iată-i jos — pe toți trei, din stejar.
Dar zărind prin iarb-atâtea lucruri scumpe risipite:
Colo-saci cu bani, alături-scule de-aur strălucite:
Se putea cu mâna goală s-o zbughească?…
Cei mai mari Iau și bani, aleg și scule de prin saci de la tâlhari.
Iar Păcală!… Sta deoparte… la-nceput, doar îi privea;
Ca să ia ceva și dânsul, nici prin minte nu-i trecea.
Arși de spaimă-n astă vreme, haraminii… ce făcură?
Tupilați pe ici, pe colo, steteră ei cât stătură,
— Pân-odată, cel mai mare: — Ei, drăcie!… Cum adică?…
Mult o să mai stăm prin tufe?… Ne-nfricarăm… de nimică!
— Zău așa! vreo doi răspuns-au. Și-adunându-se grămadă,
Spre stejar din nou se-ndreaptă… Când acolo, ce să vadă?
— Ian uitați-vă!… Trei oameni!… (îndârjit vătaful zice)
Scotocesc prin sacii noștri, parcă nici n-am fi p-aice!…
Cei trei frați, văzându-i însă: ia-o nene, la picior!…
O tuliră prin pădure, cât de repede putură…
Iar tâlharii?… După dânșii! fluierind, strigând din gură…
Hoții au rămas departe, contenind a lor strigare.
Dară frații cei doi, unde-s?… Când la fugă mi-o tuliră,
Încărcați cu bani și scule: ei pe alt drum nimeriră.
…Zorile-nroșit-au bolta, și Păcală tot mai sue,
Prin desimea de mesteceni și de brazi, pe-o cărăruie.
