Vântule, nebunule,
De ţi-ai rupe strunele,
Că tu cânţi de-nmormântare
Foilor de pe cărare,
De rămâne lunca rară,
Șesul, ca trecut prin pară…
Nu te doare când suspini
Prin uscații mărăcini,
Când smulgi ușa din tâțâni
Bietului bordei sărac,
Unde sufletele zac,
Şi răpezi în el nămeţii
Peste lacrimile vieţii?
Ia, mai bine, dacă poţi,
Chinurile de la toţi,
Şi povara inimii,
Şi pustiul lacrimii…
Şi le mână ca pe-o apă
Şi-n pustiuri le îngroapă.
