In anul 1462 sultanul Mohamed al II-lea s-a năpustit asupra Țării Românești cu o armată uriașă pentru vremea aceea: 100 000 de soldați.
Domnitorul Vlad Țepeș a ridicat poporul la luptă.
Oastea românească era de zece ori mai mică decât cea turcească. De aceea domnitorul a pustiit țara în calea turcilor, ca să-i facă să sufere de foame și de sete. Și fiindcă avea ostași puțini, Vlad Țepeș nu i-a atacat pe turci în câmp deschis, ci i-a hărțuit fără odihnă, lovind-i când nu se așteptau.
Noaptea-i furtunoasă, și superbul domn
In deșert mai cheamă fugătorul somn:
O gândire mare sufletu-i îmbată;
Printr-o faptă rară să triumfe cată.
Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
Cu cinci mii de roșii el își face loc:
Cum furtuna cade p-ape dormitoare
Și d-odată-naltă valuri mugitoare,
În ordia turcă roșii năvălesc …
Turcii se deșteaptă, strigă, s-ameteasc.
Sunetele d-arme, strigăte turbate,
Printre vijelie zbor amestecate ;
Caii calcă rânduri de fărâmături;
Sângele ca ploaia cură din securi.
Mahomed sub cortu-i dulcea pace cată;
Vise grațioase sufletu-i îmbată.
Ușile, la cortu-i, iată se smâcesc
Și pe cal apare domnul românesc.
Mohamed p-o poartă repede dispare…
Printre umbra deasă caută scăpare.
Când pe fruntea nopții zorile se joc,
Domnul cu românii las al luptei loc ;
Dar sultanul cearcă spaimă-atât de rară
Cât, la miezul zilei, fuge spre hotară.
Cutezătoarea năvală a lui Vlad Țepeș în tabăra otomană este înfățișată de pictorul Th. Aman în „Atacul de noapte“.