Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai de seamă domnitori ai poporului nostru. Iubitor de țară, viteaz și înțelept, bun conducător de oști, el s-a străduit toată viața ca să apere libertatea poporului român. Poporul a păstrat în legende amintirea unor pagini de vitejie din timpul gloriosului voievod. Dimitrie Bolintineanu a luat din tradiția populară o asemenea legendă pe care a transpus-o în „Muma lui Ștefan cel Mare“.
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță,
Căci în bătălie, soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate,
La castel în poartă oare cine bate?
– Eu, sunt, bună mamă, fiul tău dorit;
Eu și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștiire fuge sfărâmată.
Da deschide-ți poarta …
Turcii mă-nconjor …
Vântul suflă rece … rănile mă dor!
Tinără domniță la fereastră sare.
— Ce faci tu, copila? zice doamna mare.
Apoi ea la poartă, atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
– Ce spui tu, străine?
Ștefan e departe;
Brațul lui prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa mamă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mamă eu!
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aicea fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oaste! pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul încununat cu flori!
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună.
Lupta iar începe …
… dușmanii zdrobiți cad ca niște spice de securi loviți.