Intr-un oraş din Asia, trăia odată un turc, bogat, care se numea Ali Hogea.
El nu avea copii. Și cum era tare credincios se hotărî să se ducă la mormântul profetului, Mahomed, la Meca, să se închine şi să mulțumească lui Alah, pentru ajutorul pe care i-l dăduse totdeauna ca să facă avere.
Işi văndu deci cele ce avea, încărcă apoi pe cămile multe lucruri de preţ, ca să le dăruiască sfântului mormânt. Işi luă banii trebuitori şi plecă la drum.
La plecare se gândi să lase şi aici ceva bani, ca asttel să-i găsească la întoarcere. Luă deci o mie de galbeni, îi puse într-o oală, puse deasupra lor nişte măsline, astupă şi legă oala bine şi merse cu ea la vecinul său Chiril, un creştin foarte credincios, cu care era prieten bun.
Uite, bre Chiril, m-am hotărât să plec la Meca şi te rog să-mi păstrezi oala asta cu măsline, până mă voi întoarce.
– Cum să nu- răspunse credinciosul Chiril, ia cheia de la beci, du-te şi pune-o acolo unde crezi că e bine, să fii sigur că la întoarcere ai s-o găseşti aşa cum ai lăsat-o.
Aşa şi făcu Ali Hogea. Şi plecă apoi fără nicio grijă.
Ştia că Chiril e om cinstit şi se închină cu multa smerenie Dumnezeului său. Cât era postul Paştelui de mare el nu punea ceva de dulce pe limbă. Odată, văzându-l că o săptămână întreagà a mâncat numai pâine goală, îl rugase să guste din laptele de capră pe care el, Ali Hogea, i-l aduse, Chiril însă n-a vrut să guste nici în ruptul capului. Și turcul se minună foarte, de astfel de credinţă.
De aceea Hogea nu se îndoia că Chiril îi va pǎsstra banii neatinşi, mai cu seamă că nici un ştia că sunt în oală.
Şapte ani a călătorit turcul prin locurile sfinte ale lor.
Intr-o bună zi îl prinse dorul de oraşul său şi porni la drum spre casă.
Cum ajunse, se duse la Chiril şi-l rugă să-i dea oala.
– Ali dragă, zise Chiril – tu ştii doar unde ai pus-o. Ia cheile de la beci şi ia-o de unde ai lăsat-o.
Ali Hogea o găsi tocmai la locul ei, o luă şi o duse acasă.
Dar când caută în ea ce să-i vadă ochii ?… Oala era plină acum numai cu măsline; nu mai avea nici un galben.
Alergă într-un suflet la Chiril.
Uite bre Chiril, oala e chiar a mea.
In ea au fost însă o mie de galbeni. Am găsit măslinele, dar n-am găsit banii. Nu face nimic însă. Poate că ai avut tu nevoie de ei, ca orice om. Nu-i vei fi având acum, dar dă-mi hârtie la mână că te-am împrumutat şi mi-i vei da când vei putea.
Chiril se uită mirat la Ali şi răspunse:
– Nu te înţeleg Ali… Eu nici nu m-am uitat măcar la oala ta. Unde ai pus-o, acolo ai găsit-o. Măsline ai spus că ai în ea, măsline ai găsit. Ce mai vrei de la mine?
Turcul se rugă întăi cu bine, apoi îl ameninţă şi în cele din urmă ajunse la ceartă, ba mai să se bată.
Chiril chemă vecinii le spuse întâmplarea şi în cele din urmă alungă pe turc.
Ştiau toţi acum de întâmplarea aceasta, dar nimeni nu-şi putea da cu socoteala care din aceşti doi au dreptate.
Turcul îl dădu pe Chiril în judecată. Acesta jură că nu ştie de bani. Turcul nu avea martori cum că ar fi pus bani în oală şi deci pierdu la judecată!
Văzându-se astfel păgubit, bietul Ali, scrise o jalbă către sultan. (* jalbă = Plângere, reclamație, făcută în scris)
A doua zi sultanul trebuia să treacă la moschee pentru rugăciune şi Ali se gândi să-i iasă înainte.
Aşa şi făcu.
Sultanul luă jalba fără să ştie ce vrea Ali cu ea.
Trecură apoi câteva zile. Toţi ştiau că Ali s-a plâns sultanului şi toţi aşteptau curioşi. Tot oraşul avea acum să vadă cum va face sultanul dreptate şi care din cei doi este vinovatul.Toată lumea până şi copiii din oraş, vorbeau de oala lui Ali şi toţi se întrebau: ‘A lăsat Ali în ea măsline, ori galbeni’?
Intr-o seară sultanul se plimba cu vizirul său prin mahalalele oraşului. Cum erau schimbaţi în haine, nimeni nu-i cunoştea.
Pe o stradă într-o curte auziră glasuri de copii.
– Să ne jucăm de-a judecătorii, băieți!
– Eu sunt sultanul,
– Eu sunt Ali,
– Eu, Chiril,
– Voi să fiţi martori,
– Martori ? Ce faci cu martorii, căci n-a văzut nimeni,
Ai să vezi tu, răspunse cel care făcea pe sultanul.
Sultanul cel adevărat se opri în loc şi ascultă cu atenţie. In curte începu judecata.
Cel care-l făcea pe Ali, spuse cum a lăsat galbenii. Chiril se jură că nu a umblat la oală.
– Să vie un martor, zise sultanul cel mic, Martorul veni. Se auzi apoi întrebarea:
Tu ai măsline în grădina ta?
– Am, mărite judecător.
– Cunoşti măslinele cât de vechi sunt?
– Le cunosc, după gust…
– Cât timp poate să ţină cineva măslinele la păstrare ?
– Cel mult trei ani
– Ia gustă din măslinele acestea… Ce vechime au ?
Sultanul cel din uliţă nu mai ascultă mai departe.
Plecă iute spre palatul său şi foarte mirat de judecata copilului, dădu poruncă vizirului ca a doua zi să aducă înaintea sa pe cei doi împricinați şi copilul care judecase aci, în curtea cea mică. A doua zi se aduseră la judecată în faţa sultanului împricinații şi tot ce ceruse.
La locul de judecată era adunat popor mult. Toti voiau să vadă judecată sultanului.
Sultanul însă aşeză copilul pe scaunul judecăţii în locul său şi-i spuse să judece așa cum judecase aseară, în jocul cu ceilalți copii, se înfăţişează cel cu pricina.
Ali spuse cum a lăsat galbenii.
Ai martori ? – întrebă copilul,
– N-am.
– Cu ce dovedeşti?
– Cu cuvântul meu ! – răspunse Ali. Sunt om credincios, nu mint.
Veni şi Chiril.
Spuse şi el că n-a umblat la oală.
– Cu ce dovedeşti ?
– Cu jurământ. Sunt om credincios, postesc acum şi deci să mă credeţi !
Copilul chemă opoi un martor. Acesta era un negustor cunoscător în ale măslinelor. Il puseră să guste măslinele din oală.
– Ce vechime au? – întrebă copilul.
– Sunt măsline din anul acesta ! – răspunse martorul,
– Puteau sta măslinele în beci şapte ani asttel?
– Nu, căci se stricau.
Chiril îngălbeni.
– A umblat vre-un om străin în beciul tău Chiril ? – întrebă băiatul,
– Nu, răspunse acesta.
– Cine dar a pus măsline din anul acesta în oala lui Ali ?
Chiril vru să mai spună ceva, însă sultanul se ridică în picioare şi spuse cu voce tare:
– Dreptatea adevărată o văd şi copii. Chiril a luat banii. El se jură pe Dumnezeul său şi posteşte. A înşelat pe Ali cu banii, ne înşeală pe noi cu jurământul şi vrea să-şi înşele si pe Dumnezeul său postind. După legea noastră ar trebui să-l spânzurăm. Dar fiindcă are alt Dumnezeu, îl lăsăm să-l pedepsească Dumnezeul lui..
Și sultanul condamnă pe Chiril să dea banii îndoiţi lui Ali; iar pentru că a vrut să înşele pe judecători, porunci să i se dea o sută de nuiele la talpă.
Apoi sărută copilul şi-l trimise acasă, încărcat de daruri.
Toţi cei de faţă se minunară de înţelepciunea acestui copil care parcă anume fusese trimis de Dumnezeu să descopere dreptatea.
