Cică trăia odată o femeie care avea două fete. Una dintre ele era bună la inimă, harnică și pricepută la toate treburile gospodărești, iar cealaltă trufașă și leneșă.

Cu toate astea, mama lor o iubea doar pe fata cea leneșă și trufașă, în timp ce celeilalte nu-i adresa nici măcar o vorbă bună.

Într-o zi, fata cea bună torcea un fuior la marginea fântânii din grădină.

Nu știu cum se făcu, dar la un moment dat, fusul sări singur din mâna fetei și nimeri drept în fântână. Fata încercă să-l prindă, dar acest lucru îi fu cu neputință.

Când maică-sa auzi ce ispravă a făcut fiica ei, scăpând fusul în fântână, se mânie foarte și îi porunci acesteia să facă ce-o ști, dar să-l aducă înapoi, altminteri nu mai era ce căuta la casa părintească. Pentru ca fata să aducă fusul înapoi, nu era altă cale decât să se arunce în fântână după el, iar maică-sa o îndemna întocmai.

Fata nu mai avu ce să facă, îi ascultă porunca maică-sii și se aruncă în fântână după fus. Dar, spre surprinderea ei, nu simți cum se prăbușește cu viteză în gol, ci cum plutește lin ca un fulg.

În cele din urmă, fata ajunse dincolo de fântână, pe un tărâm necunoscut. Fata se uită după fus, dar acesta nu se vedea nicăieri.

Fata o porni în căutarea fusului pe tărâmul acela necunoscut. În drumul ei, întâlni un cuptor mare și plin cu pâini. Cuptorul o rugă pe fată să facă focul înăuntrul lui, iar când pâinile se vor coace bine, să le scoată afară și să le rânduiască frumos.

Fata făcu întocmai, iar când treaba fu terminată, cuptorul îi mulțumi pentru priceperea ei, spunându-i că de acum înainte, aceasta nu va mai duce lipsă de pâine până la sfârșitul zilelor.

Fata porni apoi mai departe în căutarea fusului. Merse ea ce merse, până ce întâlni în drum un măr încărcat cu poame, mai-mai să i se rupă crengile de atâta greutate. Mărul o rugă pe fată să-l scuture bine, pentru ca fructele cele coapte să cadă jos, iar crengile să nu se rupă.

Fata urmă sfatul mărului și îl scutură până ce fructele cele coapte ajunseră toate pe pământ.

După aceea, fata rândui fructele într-o grămadă la poalele mărului și plecă mai departe. Mărul îi mulțumi pentru ajutor, spunându-i fetei că de acum înainte, aceasta nu va mai duce lipsă de fructe câte zile o trăi.

Fata mai merse ce mai merse în căutarea fusului, până ce întâlni în calea sa o bătrânică încărcată de ani. Fata o salută politicos și o întrebă pe aceasta dacă nu cumva știe unde anume s-a rătăcit fusul ei, cel scăpat în fântână.

Batrânica îi spuse fetei că îi va da fusul, dacă aceasta se va arăta vrednică să ducă la îndeplinire ceea ce o va ruga ea. De altminteri, bătrânica era însăși Doamna Vifor, stăpâna acestui tărâm. Fata îi spuse Doamnei Vifor că va face tot ceea ce-i va sta în putință pentru a îndeplini rugămintea acesteia.

Doamna Vifor o conduce pe fată într-un turn înalt, de unde se vedea un oraș întreg. Pe urmă îi spuse fetei să ia o pernă de pe un pat ce se afla în încăpere și să facă din ea un nor plin cu ninsoare. Fata îi urmă întocmai spusele, luă perna și făcu din ea norul. Când acesta fu gata, Doamna Vifor îi spuse fetei să-l scuture peste oraș, dar în așa fel încât fulgii de nea să cadă din el cât mai lin.

Fata făcu întocmai, și ninsoarea se așternu așa de lin peste oraș, de parcă ar fi fost cernută prin sită

Când fata isprăvi ceea ce o rugase Doamna Vifor, aceasta îi spuse că s-a arătat vrednică și iscusită, iar pe lângă fusul promis, îi va dărui și o răsplată specială din partea ei.

Fata o urmă pe Doamna Vifor în fața unei porți mari, aflată în grădina acesteia. Doamna Vifor o sfătui pe fată să intre pe poartă, căci acolo o aștepta răsplata pentru iscusința ei.

Fata intră, și de cum ajunse de cealaltă parte a porții, se stârni un vânticel care sufla împrejur numai praf de aur. Praful de aur o acoperi pe fată din cap până-n picioare, de aceasta strălucea precum Soarele după cer.

Fata mulțumi Doamnei Vifor pentru darul său, luă apoi fusul și plecă spre casa părintească. Când ajunse în fața porții, cocoșul din curte cântă la fel ca atunci când răsare soarele pe cer, căci fata răspândea în jurul ei numai lumină și căldură.

Când fata intră în casă, maică-sa o întrebă de fus, iar fata i-l arătă pe dată. Văzând-o apoi că strălucește ca un soare, maică-sa și sora-sa o întrebară ce s-a întâmplat, iar fata le povesti toată întâmplarea petrecută pe tărâmul Doamnei Vifor.

Când fata isprăvi de povestit, maică-sa o îndemnă și pe cealaltă fată să facă la fel ca sora ei, poate s-o căpătui și ea cu o asemenea frumusețe și strălucire.

Fata se aruncă în fântână, și odată ajunsă pe tărâmul Doamnei Vifor, porni în căutarea acesteia.

În drumul ei, fata întâlni cuptorul, care o rugă să dea drumul la foc până ce se vor coace pâinile, iar apoi să le rânduiască frumos. Însă fata nici nu voi să audă de o asemenea muncă și plecă grăbită mai departe.

Merse ce merse și ajunse la mărul cel încărcat cu poame. Pomul o rugă pe fată să-l scuture, dar aceasta fugi cât putu de repede, spunându-i mărului că ea n-avea timp de pierdut cu asemenea treburi.

În cele din urmă, fata ajunse la casa Doamnei Vifor și îi spuse acesteia că vrea și ea să-și încerce meșteșugul, pentru a fi răsplătită întocmai ca sora ei.

Doamna Vifor o conduse pe fată în turnul cel înalt și o rugă să facă dintr-o pernă un nor de ninsoare. Fata îl făcu, dar acesta arăta ca vai de el.

Când fata scutură norul peste oraș, se lăsă brusc un frig așa de mare, încât totul în jur se acoperi cu gheață.

Când fata isprăvi toate aceste lucruri, Doamna Vifor o conduse în fața porții din grădina ei, pentru a-și primi răsplata cuvenită.

Fata intră pe poartă, și cum ajunse acolo, din cer prinse a curge funingine, care o acoperi cu totul, din cap până-n picioare.

Fata se întoarse acasă, dar răspândea în jurul ei numai întuneric și frig. Când o văzu cum arăta, cocoșul aflat în curte cântă la fel ca atunci când se lasă noaptea.

