Era cumplit de frig..
Incepuse să ningă de dimineaţă şi ținuse până acum, pe seară, când viforul se înteţise aşa de puternic,încât întunecă văzduhul.
Se părea că noaptea vine mai curând ca altă dată.
Era cea din urmă noapte a anului.
Intunecase aproape de tot.
O biată fetiță mergea zgribulită pe stradă..
N-avea nimic pe cap şi înfăşurată în rochiţa şi hăinuța ei sărăcăcioasă, se tot căsnea mereu să-şi sufle în mâinile înroşite de ger, – aprroape rebegite. Nu prea putea însă, căci trebuia să-şi ţină şorţul subţire în care ducea nişte cutii de chibrituri.
Şi în mână purta o astfel de cutie, pe care o tot arăta trecătorilor.
Era o vânzătoare de chibrituri. Din asta îşi câştiga ea în fiecare zi cei câţiva bani pe care-i ducea mamei sale ca să-i cumpere mâncare. Altfel n-ar fi avut ce mânca.
In ziua aceasta însă – în ajunul Anului nou – nu vânduse nimic. Toată lumea era grăbită, avea treabă.
Şi astfel fata tot trecuse din stradă în stradă strigând mereu la chibrituri, fără să ia măcar un ban.
***
Se înoptase de tot.
Părul lung şi frumos al fetiței era plin de zăpadă, picioarele aproape goale, mai nu le mai simțea, obrăjorii i se făcuseră roşii vineți de frig dar se părea că ei nu-i pasă de asta. Pe la toate ferestrele străluceau lumini şi de la toate casele se răspândea un miros dulce de mâncăruri gustoase.
Fetița ar fi privit cu lăcomie prin fecare fereastră, dar nu se putea opri. Trebuia să vândă chibrituri. Măcar unul. Nu se putea duce acasă aşa chiar fără niciun ban.. Ii era teamă să n-o mustreze mama. Si apoi nici acasă nu era mai bine.. Prin coperişul spart venea zăpada; Soba, îngheţată şi pe masă nimic.. Si la toți din casă le era frig şi foame.
Intr-un târziu, călătorii se răriră..
Fetiţa tremura din tot trupşorul ei slăbuţ şi dinţii îi clănţăneau de frig. Era obosită..
Atât de obosită, încât parcă i se tăiau picioarele. Şi viscolul se înteţea din ce în ce, de sta s-o acopere cu zăpadă.
La un colț, între două case, i se păru mai adăpost. Se lipi de zid şi vru să se aşeze jos, să se odihnească puțin. Rochița îi era înghețată tun… – Ce ger !… – îşi zise ea încet suflând în mâini. Imi vine să aprind un chibrit… Mama n-are să bage de seamă.
Scăpără un chibrit şi-i înconjură flacăra cu amândouă mâinele.
– Ah, ce flacără minunată !….
I se păru fetiței că se află în faţa unei sobe mari în care arde focul. Ce dulce-i căldura. Fetiţa îşi întinse picioarele să le încălzească; dar flacăra pieri, se stinse. In jur întunericul i se păru mai adânc.
Mai aprinse un beţişor. Flacăra lumină zidul din faţă. Abia acum băgă de seamă că acolo este o fereastră luminată. Inăuntru se vedea o masă încărcată cu fel de fel de mâncăruri şi prăjituri. In jurul mesei, copii mulţi şi veseli. Trebuie că era cald în casă… S’apoi…. lumina… O, ce lumină frumoasă !…. Pe urmă… pe urmă chibritul se stinse, şi fetiţa rămase în întuneric, lângă zidul umed şi rece.
Incă un beţişor aprins. Acum fetiței i se păru că se vede lângă un pom de Crăciun, aşa cum văzuse ea odată, la o casă de om bogat.
Pe ramurile lui verzi, străluceau sumedenii de lumânări colorate, nuci jucării… toate poleite. Şi luceau ca soarele….
Fetiţa întinse mâna s-o ia pe cea mai frumoasă. Chibritul se stinse însă şi pomul se păru că se înalţă la cer, iar lumânările se prefăcură în stele. Una din ele căzu jos, lăsând o dâră de foc în urmă.
O să moară cineva…. – gândi fetiţa. Bunica mi-a spus că ori de câte ori cade o stea, un suflet urcă la cer. Bunica…
O!.. bunica e singura fiinţă care o iubise pe fetiţă…. Era aşa de bună !… Dar murise de curând.
A mai aprins un chibrit ? Nu se ştie. O lumină mare i se păru fetiţei că se răspândeşte în jur şi în faţa ei se ivi bunica îmbrăcată în haine lumi- noase şi cu un zâmbet blând şi dulce… Bunico ! – strigă fata. Bunico,… ia-mă şi pe mine cu tine.
Se stinge chibritul, uite şi eu rămân în întuneric.
Şi mi-e frig bunicuţo… Să nu pleci fără mine… nu mă lăsa singură căci mi-e frig şi mi-e foame… şi mă doare…
Și de frică să nu piară şi bunicuţa cum pieriseră şi toate celelalte, când s-o stinge chibritul, se păru că fetiţa mai aprinse un chibrit şi încă unul şi apoi altul şi tot mereu aşa, până le aprinse pe toate.
-Şi chibriturile luminau acum parcă mai frumos ca toate luminile. Iar bunica… o bunica, se apropie blând, luă fetița în braţe şi zburând în văzduh, o duse sus, sus de tot… într-un loc unde nu este nici frig, nici foame, nici întristare, nici suspin, ci numai mila lui Dumnezeu, care chiamă la sine pe copii buni şi nenorociţi.
***
A doua zi de dimineaţă trecătorii găsiră într-un colţ, o fetiţă moartă. Murise de frig şi totuşi parcă zâmbea. In mânuşiţa ei ţeapănă ținea un băţ de chibrit stins.
Crezuse biata fetiţă că flacăra lui o va încălzi.
Dar nu, el se stinsese de la început, aşa cum s-a stins şi ea în noaptea Anului nou..
